Înălțarea sufletului spre Lumina cea adevărată: Tratatul „Despre rugăciune” al lui Origen (II)

Mulțumind pentru bunătățile primite în viața noastră, ne împărtășim de iubirea lui Dumnezeu, întorcându-i iubirea dăruită: „Şi câte ar mai putea înşira fiecare din noi, dacă şi-ar aduce aminte cu mulţumire (ἐὰν εὐχαρίστως μεμνημένος) de binefacerile lui Dumnezeu şi ar dori să-I aducă laudă pentru acestea?” (ORIGEN, Despre rugăciune, XIII, 3, p. 226).

Darurile desăvârșite ale lui Dumnezeu pentru oameni îl fac pe om să răspundă iubirii Sale, prin ceea ce devine, la rândul său, dar al omului către Dumnezeu, și anume rugăciunea: „Căci ce alt dar mai prețios ar putea fi adus lui Dumnezeu, de către o ființă cugetătoare, decât rugăciunea plină de bună mireasmă, izvorâtă dintr-o conștiință lipsită de mirosul păcatului” (ORIGEN, Despre rugăciune, II, 2, p. 202). Jocul de cuvinte, intraductibil ca formă în limba română, folosit de Origen în acest paragraf τοῦ λογικοῦ ... λόγου εὐχῆς (ființă cugetătoare .... cuvântul rugăciunii), arată tocmai relația iubitoare dintre Dumnezeu și om, concretizată în rugăciune, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care arată că Dumnezeu îl ajută pe om să înțeleagă cum să se roage și pentru ce să se roage: „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani VIII, 26; cf. și Lorenzo PERRONE, La preghiera secondo Origene, p. 6).

Explicând cei patru termeni δέησις, προσευχὴ, ἔντευξις și ἐυχαριστία, folosește o serie de exemple biblice. Dintre cei patru termeni scripturistici explicați, la cel de mulțumire (ἐυχαριστία), folosește un singur exemplu din Sfânta Scriptură, și anume cel din Evanghelia după Matei XI, 25: „Ca exemplu de rugăciune de mulţumire este acea enunţare a Domnului nostru : «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta». Când a zis : «Te slăvesc» e totuna ca şi când ar fi zis : «îţi mulţumesc»” (ORIGEN, Despre rugăciune, XIV, 5, p. 231). Vedem cum Origen, explicând acest verset scripturistic, arată continuitatea semantică a verbelor εὐχαριστῶ (a mulțumi) și ἐξομολογέομαι (a se mărturisi), chiar dacă în terminologia teologică actuală cei doi termeni exprimă acțiuni diferite.

În finalul scrierii, revenind asupra acestor patru termeni care desemnează rugăciunea, Origen dă ca exemplu (παράδειγμα) pentru rugăciunea de mulţumire un fragment din Vechiul Testament, „putem folosi - scrie Origen - textul din Cartea a doua a Regilor, unde, după făgăduinţele făcute de Natan, David rămâne uimit de darurile lui Dumnezeu (ἐκπλαγέντος τὰς τοῦ θεοῦ δωρεὰς), mulţumind (εὐχαριστοῦντος) pentru ele cu următoarele cuvinte: «Cine sunt eu, Doamne Dumnezeul meu, ce este casa mea de m-ai mărit aşa ? ... Și ai mai vestit încă şi de viitorul casei robului Tău! Este oare acesta, lucru omenesc, Doamne, Dumnezeul meu? Şi ce mai poate să-Ţi spună David? Tu ştii pe robul Tău, Doamne, Dumnezeule. Pentru cuvântul Tău şi după inima Ta faci aceasta, descoperind toată măreţia aceasta robului Tău, ca să Te mărească pe Tine, Doamne, Stăpânul meu»” (ORIGEN, Despre rugăciune, XXXIII, 3, p. 289).

Hristos Domnul „scriind pe tablele inimilor” (ORIGEN, Din Comentariul la Evanghelia după Matei, I, III, în col. PSB, vol. 7, p. 21) credincioșilor revarsă bunătatea Sa asupra acestora spre a-i ridica din văile necunoștinței spre înălțimile duhovnicești (Ștefan ZARĂ, „Mântuitorul Hristos, plinătatea bunătăților în scrierile lui Origen”, în Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, an IV, nr. 1/ 2019, p. 20), bunătatea lui Dumnezeu devenind astfel fundamentul rugăciunii de mulțumire: „Acela să se arate tot atât de mulţumitor faţă de Dumnezeu, pe cât este cel care a avut parte în foc de rouă răcoritoare. De asemenea şi cel ale cărui rugăciuni au fost ascultate să zică : «Să nu dai sufletul care ţi s-a încredinţat pradă fiarelor sălbatice», care n-a auzit şi n-a suferit nimic de muşcătura aspidei şi a vasiliscului, fiindcă a păşit peste ele cu putere de la Hristos şi a călcat peste lei şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, fără să fie deloc vătămat. Unul ca acela să mulţumească mai mult decît Daniel, fiindcă a fost scutit de fiare mai înfricoşătoare şi mai periculoase” (ORIGEN, Despre rugăciune, XIV, 4, p. 227). Să mulțumim Domnului și pentru binele care vine în urma ispitirii, că acela ne înalță tot mai mult în creșterea noastră duhovnicească: „să mulţumim pentru binele care ni se arată prin ispitire (καὶ εὐχαριστῶμεν ἐπὶ τοῖς φανερουμένοις ἡμῖν διὰ τῶν πειρασμῶν ἀγαθοῖς)” (ORIGEN, Despre rugăciune, XXIX, 17, p. 280).

Mulțumirea ca recunoștință față de bunătățile primite de la Dumnezeu trebuie să fie adresată și sfinților, ba chiar și către oameni, prin care Dumnezeu trimite toată darea cea bună: „Rugăciunea, implorarea şi mulţumirea se pot îndrepta şi către sfinţi, ba ultimele (implorarea şi mulțumirea) se adresează nu numai către sfinţi, ci chiar şi către alţi oameni, în timp ce rugăciunea se poate adresa numai către sfinţi, de pildă Sfântului Pavel sau Sfântului Petru, ca să ne ajute şi să ne facă demni de puterea dată lor de a ierta păcatele. Dacă, însă, am vătămat pe cineva, chiar dacă nu este sfânt, atunci ne este dat şi nouă, dacă ne-am dat seama de greşeala săvârșită faţă de dânsul, să-l rugăm ca să ne acorde iertarea pentru ceea ce i-am greşit. Dacă, însă, acestea sunt de împlinit faţă de sfinţi, cu cât mai mult va trebui să mulţumim lui Hristos, care, după voia Tatălui, ne-a adus atâtea binefaceri?” (ORIGEN, Despre rugăciune, XIV, 6, pp. 231-232).

Mulțumirea față de Dumnezeu Tatăl se aduce prin Fiul: „Tot aşa, când sfinţii aduc lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire, ei le aduc prin Iisus Hristos” (ORIGEN, Despre rugăciune, XV, 2, p. 233).

Înduhovnicirea omului fiind un dar al Duhului lui Dumnezeu, primit prin părtășia cu Hristos Domnul, rezultă că omul îmbunătățit devine fiu al lui Dumnezeu, slujindu-I Acestuia cum se cuvine și aducându-I mulțumirea întru Hristos Domnul: „Rugăciunea noastră se adresează, așadar, în general lui Dumnezeu; să proslăvim pe Tatăl, pe Tatăl să-L preamărim, cererile să le adresăm Domnului întocmai ca unui Stăpân, mulțumirile să le aducem lui Dumnezeu Tatălui şi Domnului, deși El nu este Domnul unui rob. Căci Tatăl poate fi considerat şi ca Domn al Fiului şi Domn al celor ce au devenit fii prin El. «După cum nu este un Dumnezeu al morților, ci al viilor» aşa nu este un Domn al robilor de rând, ci al acelora care la început au fost sloboziți de frică, fiind nevârstnici, dar care, după aceea, s-au angajat cu drag într-o slujire mai plină de mulțumire decât cea din frică. Căci şi în suflete, pentru cine ştie citi în ele, există trăsături vizibile de slujitori ai lui Dumnezeu şi de fii ai Lui” (ORIGEN, Despre rugăciune, XVI, 1, p. 234).

Rugăciunea de mulțumire trebuie să cuprindă atât darurile primite de toți oamenii, cât și cele primite de fiecare în dar: „La început, şi ca o introducere în rugăciune, trebuie să se exprime o preamărire a lui Dumnezeu prin Hristos, Care se proslăveşte împreună întru Duhul Sfânt, Care e lăudat şi El deopotrivă. După aceea, trebuie să aducă fiecare mulţumiri comune pentru binefacerile care privesc pe toţi oamenii şi pentru acelea pe care le-a primit fiecare” (ORIGEN, Despre rugăciune, XXXIII, 1, p. 288).

Din cele expuse, vedem că scriitorul alexandrin, în tratatul său Despre rugăciune (Περὶ Εὐχῆς), accentuează importanța mulțumirii (εὐχαριστία), în viața duhovnicească, pentru toate darurile primite de la Dumnezeu, aceasta fiind una dintre formele cele mai înalte ale rugăciunii.

de Pr. Dr. Ștefan Zară